Interviu cu Paul Blaj

Existenţa mea, ca poet, se află undeva
între Dumnezeu şi oameni

Motto: Poezia e umbra vieţii trăite

ascunsă în frumuseţi grăite

Tudor Arghezi

Poetul. Un donator de sânge

la spitalul cuvintelor

Lucian Blaga

„Eu sunt cel ce voi fi” mai spune la ceasul confesiunilor, tânărul plin de mister, poetul Paul Blaj. Când cu timp în urmă l-am definit ca fiind nu doar poet, ci însuşi poezia sa „şi la chip şi la suflet şi în manifestare” era doar o intuiţie. Acum, când impresiile s-au decantat, a devenit o certitudine.

A fi generos în apreciere cu poetul paul blaj înseamnă a-i produce un disconfort intim şi a-i aduce un prejudiciu de imagine. Cuvintele spuse fără o temeinică motivaţie devin insignifiante. Despre el este suficient să spui exact cum este, important fiind să îi poţi surprinde personalitatea şi să îl încadrezi în perimetrul unei imagini cât mai apropiată de adevăr.

Dialogul cu poetul paul blaj este nu numai o terapie pentru suflet, dar se poate transforma într-un adevărat spectacol spiritual. Despre timpul petrecut cu el nu poţi spune că ai existat ci că ai trăit. Te plimbă prin lumea marii literaturi universale revărsând peste tine în cascadă poezie şi sclipiri din gândirea spiritelor luminate, introducându-te într-o stare cu totul specială care îţi va rămâne pentru multă vreme în sipetul memoriei.

Şi e normal să fie aşa de vreme ce a crescut într-un mediu de puritate morală, părinţii săi, intelectuali autentici, fiindu-i primii şi adevăraţii prieteni, iar el şi-a luminat stările la flacăra înaltei şcoli a poeziei.

Despre confraţii săi scriitori vorbeşte cu pasiune, alegându-şi cu grijă cuvintele iar despre distinsa Doamnă a poeziei noastre, Constanţa Buzea, care se pare că i-a fost primul său mentor, vorbeşte ca despre mama sa: cu iubire.

Privind dulcele său travaliu al creaţiei nu găsim cuvinte mai potrivite decât cele ale lui Jules Renard, care au fost scrise parcă anume pentru el: Trebuie să fii nu cel dintâi, ci unicul.

Vă invităm, dragi cititori, să vă delectaţi cu gândurile fosforescente ale unui tânăr poet, care, citându-l pe Sandor Petofi: Vrea să treacă prin viaţă nu doar să se strecoare.

Tănase Dănăilă: Pentru ca dialogul nostru să fie cât mai deschis, eliberat de corsetul protocolar, îţi propun să folosim forma de adresare la persoana a doua singular, aşa cum o facem şi în relaţia personală , precum şi în relaţia cu Dumnezeu. Acum, pentru că te afli sub lupă, am să îţi adresez celebra întrebare inchizitorială: Cine eşti dumneata, domnule paul blaj?

paul blaj : Dragă Tase, îţi mulţumesc pentru modul plăcut de tortură, fiindcă aşa îmi cade această întrebare a ta. Jose Saramago, dezvăluit mie de prietenul a. g. secară, scria la un moment dat: În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem. Şi mai spunea un om mai deştept decât noi (Spinoza) contrazicându-l oarecum pe Jose: De bună seamă că cele mai multe erori constau numai în aceea că nu denumim corect lucrurile. Dacă ar fi să prospiciem un răspuns, ţi-aş spune că eu sunt cel ce voi fi. Deloc ambiguu şi pompos. Pentru unii cititori poate ar părea că îi contrazic pe cei doi citaţi înainte. Însă nu! Pentru că fiind în prezent o enigmă pentru cei ce nu mă cunosc, mă definesc clar ca acel pe care ei îl vor cunoaşte mai târziu. Printre care şi un tânăr încântat de minunile mirării.

T.D.: Când ţi-am propus acest interviu am avut sentimentul că l-ai acceptat din jenă, doar pentru că firea ta delicată nu ştie să refuze. Ştiu că eşti de o discreţie evidentă, că nu îţi place zgomotul în jurul tău, dar într-atât încât să consideri o invitaţie la destăinuire ca pe un atentat la intimitate?

p. b. : Ai dreptate Tase, am avut acel sentiment de jenă, întrucât sunt tânăr, aceasta fiind cea mai mare vină a mea. Şi poţi să mă crezi pe cuvânt pentru că şi Philip Sidney a scris la un moment dat că: În ceea cel priveşte pe poet, el nu susţine nimic şi de aceea nu minte niciodată. Observi autoironia şi îmi place că zâmbeşti.

T.D. : Eşti, cred, cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor din filiala Bacău unde ai fost primit cu deschidere şi girat de nume sonore ale literaturii. Ai sentimentul că ai descălecat de pe un cal alb pe această câmpie a cuvintelor scrise, sau conştientizezi o responsabilitate care te determină la o nouă atitudine în faţa foii de scris?

p. b. : Calitatea de scriitor conferită de oameni avizaţi mă obligă la atitudini livreşti corespunzătoare. Prietenia lor aşijderea. Însă din liceu am realizat adevărul spuselor lui T. S. Eliot referitor la ceea ce scriu eu: Existenţa poemului se află undeva între scriitor şi cititor. Existenţa mea, ca poet, se află undeva între Dumnezeu şi oameni. Astfel, deşi îmi place să călăresc, nu o fac atunci când scriu, bineînţeles.

T.D. : „Nimeni nu ştie mai bine/ ca mine/ lătra înspre lanţuri…” Îmi imaginez că dacă acest strigăt interior ar fi rostit într-o piaţă, în public, ar zgudui auditoriul. De unde această stare revărsată atât de tranşant? Ai avut prilejul să simţi strânsoarea lanţurilor asupra spiritului tău?

p. b. : Am să îţi răspund prin gura unui scriitor şi îţi voi spune doar iniţialele lui, deşi sunt sigur că ştii la cine mă refer: Mergi până la capătul greşelilor tale, cel puţin al unora din ele, ca să le poţi cunoaşte cum trebuie tipul. Altminteri, oprindu-te la jumătatea drumului, vei merge mereu, mereu orbeşte, reluând de la un capăt la altul al vieţii acelaşi fel de greşeli, pe care unii le vor numi <destinul> tău. H. M. Iată un tip de cunoaştere „tranşant”.

T.D. : Facem parte din generaţii aflate la polul opus şi îţi propun un joc de imaginaţie. Să zicem că viaţa este un râu ce se revarsă învolburat. Eu mă aflu în aval, unde apa este tulbure pentru că a adunat din cale şi lucruri neplăcute. Cum se vede generaţia mea, literar vorbind, şi nu numai, privită din amonte, de la izvoare unde apa este limpede?

p. b. : Cine este în aval a trecut obligatoriu prin amonte. Reversul aserţiunii mele nu este plauzibil. Ceea ce întrezăresc, intrând în alegoria ta, este faptul că tot acolo ne vărsăm toţi. Însă lăsând-o la o parte, respectul pentru experienţă şi deschiderea de drumuri sunt insurmontabile.

T.D. : Cordialitatea este un gest de civilizaţie, însă nu exclude polemica. De aceea doresc să te provoc. Eu susţin că scrisul generaţiei tale este mai inteligent aşezat în pagină, mai nuanţat în idei interesante, dar mai tehnicizat, mai lipsit de emoţie şi fior estetic. Şi asta pentru că trăieşte pe fugă prieteniile, iubirile, sensibilităţile, vibraţiile la frumosul cotidian. Ultimele au încetat să mai fie stări de viaţă fireşti şi au devenit manifestări blitz, care au modificat-o structural. Te rog să îţi aperi generaţia şi să mă contrazici cu argumente.

p. b. : Alina Livia Lazăr, a. g. secară, Dinu Virgil, Violeta Savu, Dan Vâţă, Florentina Florin, Fabius Mohorea, Bianca Goean, Alex Boguş, Adina Hulubaş, Dorin Cozan, Ioana Bogdan, Vasile Munteanu, Ionuţ Petică, Gelu Vlaşin, Răzvan Ţupa, Ionuţ Caragea… ş. a. m. d. Şi mai sunt argumente. Există după fracturism şi postmodernism destulă opulenţă cu tipare bine înfipte în senzorial. Chiar în „fiorul estetic”. Nu putem fi catalogaţi ca generaţie după un Marius Ianuş, ci după Cristian Bădiliţă, părerea mea.

T.D. : „nu cred în munţii fără verticală/ care aruncă vorbe din olimp/ înguşti sub frunte, lăbărţaţi în timp/ privirea tânără uşor înşeală/ nu cred în munţii care au zăbală…”. Am citat aceste versuri care îţi aparţin, ca pretext pentru o întrebare. Ce ai face dacă, printr-o absurdă ipoteză, ţi s-ar pune zăbale, le-ai accepta gustul aşa cum au făcut-o generaţii ale isoriei sau, tranşant, cum te cred, ai „muşca” din ea?

p. b. : Foarte aleasă această întrebare şi cred că mă vei înţelege, dragă Tase. Tatăl meu a refuzat colaborarea cu securitatea în condiţii mult mai grele ca acum. Iar eu moştenesc ceva din felul lui de a fi. Pe de altă parte, privesc lucrurile precum Nabokov. Iată: Trebuie să se înţeleagă că în problemele de şah competiţia nu are loc între alb şi negru ci între persoana care compune problema şi persoana prezumptivă care o rezolvă. (la fel cum într-o operă de ficţiune de prima mână adevăratul conflict nu este între personaje, ci între autor şi lume)… Şi vine retorică întrebarea mea: cine să-mi pună zăbală şi de ce? Observi că zâmbesc.

T.D. : Prin însăşi culoarea sa, foaia scrisă impune respect. Eşti de acord că ea nu trebuie întinată , abuzându-se de libertatea de exprimare, cu refulări nepotrivite ci doar cu idei şi cuvinte care zidesc? Sunt eu un retrograd când spun că am unele cărţi ale generaţiei tale pe care le ţin în spatele rafturilor pentru a nu fi citite de firile mai delicate şi mai pudice, ba aş spune că mă jenez să le citesc şi singur, deşi sunt cu pretenţii de opere literare, unele chiar premiate?

p. b. : Aici, dragă Tase, pot să spun că am fost întotdeauna de partea eufemismului. Cred însă că ai cărţi dosite şi din generaţia ta, după cum bine ştii, premiate şi scrise de autori cunoscuţi, cu nume în literatura noastră actuală. Nu este cazul să dau exemple.

T.D. : Ai un scris cu profunde accente de originalitate, cu un colorat şi novator stil lexical, însă mi se pare că vrei să îl cifrezi oarecum, ascunzi prea mult mesajul în spatele cuvintelor. Faci asta dintr-un orgoliu personal, pentru că nu vrei să te destăinui liric oricui sau crezi că acesta este scrisul viitorului?

p. b. : Uite un răspuns al lui Cioran pe care îl „cunoşti” şi tu, dragă Tase, încă din tinereţile tale : Dacă unei opere i se atribuie un sens univoc, ea va fi condamnată fără apel ; despuiată de haloul de nedeterminare şi ambiguitate care-i flatează şi-i înmulţeşte glosatorii, ea se va nărui în mizeriile transparenţei şi, încetând să mai deruteze, va risca dezonoarea rezervată evidenţelor (…) opera e pierdută de îndată ce-i permite comentatorului să ştie la ce nivel al realului o poate situa şi cărei lumi îi este ecou.

T.D. : Legat de această întrebare, crezi că poezia trebuie să vină spre cititor sau cititorul este obligat să urce la înţelesul ei? Spun asta nu în sensul că poezia trebuie să facă anumite compromisuri valorice, ci în sensul de a face cu mâna cititorului, oarecum distanţat de stările lirice.

p. b. : Am să îţi redau câteva versuri ale scriitoarei Constanţa Buzea: citeşte şi nu te speria/ că nu-nţelegi de la-nceput/ citeşte şi a doua oară/ şi-a unsprezecea oară stăruind/ şi vei simţi cum leagănul se mişcă/ în foşnetul unor azururi/ şi stăruind te vei simţi citind/ stând între omoplaţii unui înger/ cuvintele ce n-au fost scrise încă...

T.D. : Recentul manifest literar „Boierismul” pe care îl susţii, deşi mi s-a părut că l-ai argumentat oarecum ironic, are un iz nostalgic, ceea ce mie îmi place. Există complementaritate între ideile pe care le propune şi concepţia şi stilul tău, evident personalizat şi ce impact crezi că va avea în lumea literară?

p. b. : Eu şi „Boierismul” avem unele tangenţe. Poate după cum spunea Barbilian despre locusul de întâlnire al poeziei cu geometria. Susţin manifestul în anumite limite pe care le-am definit în comentariul meu prin sintagma: „subscriu”!

T.D. : Trăiţi doi scriitori, tată şi fiu, în aceeaşi familie. Să nu îmi spui că sunteţi într-un permanent consens literar pentru că nu te cred. Vă aruncaţi petarde, fumigene – amicale desigur – unul altuia, pe care le consider necesare şi constructive?

p. b. : Afirmai că nu mă crezi. Aleg această variantă, dragă Tase! Nu mai zâmbi, eşti molipsitor!

T.D. : Cunoaşterea psihologiei cititorului este un ingredient al succesului?

p. b : Vezi, prin întrebarea aceasta îmi formulezi o regulă, aproape. Iar eu spun ca Beaumarchais: Regulile, mereu regulile, acest etern loc comun al spiritelor mediocre. În ce gen s-au văzut reguli care să creeze capodopere?

T.D. : Cine ţi-a luminat traseul în domeniul creaţiei şi ce repere morale şi estetice ai avut, sau eşti un ultraorgolios?

p. b. : Până acum am mai multe repere estetice, Constanţa Buzea fiind unul dintre ele. Mai apoi scriitori ca : Alexandru Lungu, Ilie Constantin, Dinu Flămând, Constantin Abăluţă, Gabriel Chifu, Marlena Braester, Paul Sân-Petru, ultimii doi fiindu-mi şi prieteni mai mari, dar apropiaţi, şi încă mai sunt de spus, dar cine să citească…? Iar cel moral este şi al tău, Christos!

T.D. : Crezi că opera literară trebuie să fie o oglindă a realităţii transfigurată artistic sau trebuie să traseze o direcţie?

p. b. : Opera literară fiind „o structură de valori” R. Wellek a spus asta, cred că acel cercetător al literaturii este pus în faţa unei probleme speciale. După umila mea părere, opera literară trebuie să fie în primul rând impregnată de valoare. Astfel va îndeplini mai mult decât ambele condiţii ridicate în întrebarea ta, ce nu sunt contrare.

T.D : Cum ţi se pare climatul cultural tecucean şi, prin extensie, climatul cultural general de astăzi?

p. b. : Dragă Tase, „climatul cultural tecucean” îmi pare favorabil tuturor concetăţenilor mei, în special noii generaţii, este preponderant activ şi plin de oameni, cu unele mici excepţii, minunaţi, care se dăruiesc scrisului. În ceea ce priveşte „climatul cultural general” permite-mi să răspund cu vocea lui Voltaire, mai apoi cu o întrebare: Toate genurile literare sunt bune, înafară de cele plictisitoare… Ai văzut scriitori plictisiţi?

Acesta este poetul paul blaj pentru care, aşa cum spunea Marcus Aurelius : „Prezentul este doar un punct din timpul nesfârşit”.

Să îi urmărim în continuare cu interes sporit evoluţia sa creatoare, pentru care nu îmi pot lua libertatea de a-i da propriile mele sfaturi, neavând această cădere, apelând din nou la cuvintele lui Marcus Aurelius: Rămâi simplu, bun, grav, natural, prieten al dreptăţii… binevoitor, amical, hotărât să acţionezi precum se cuvine

Atunci când ai spus că eşti „o enigmă” mi-ai citit gândul. Fii în continuare aşa, nu te dezvălui, lasă-ne nouă bucuria trudei de a te descifra, mai ales prin opera ta şi a te înţelege cu atâta putere de înţelegere de care suntem în stare.

Cu maturitatea ta de gândire, suntem siguri că eşti conştient de cuvintele lui A. D. Xenopol: Ideea valorii nu poate avea înţeles dacă ea nu slujeşte de măsură pentru fapte.

Şi dacă sunt adevărate cuvintele lui Jean Cocteau că Poezia este o minciună care spune totdeauna adevărul minte-ne în continuare că ne minţi frumos şi cu talent.

 septembrie, 2007

Frumosul natural şi frumosul creat – terapie pentru suflet –

D

espre frumosul natural sau frumosul de lângă noi au vorbit toţi marii esteţi în cele mai meşteşugite şi sublime cuvinte, dar subiectul nu poate fi conchis.

Despre frumosul creat, strecurat prin fondul lăuntric de gândire şi simţire a omului şi redat semenilor înnobilat cu splendoarea sublimului şi candoarea sufletului său, de asemenea, s‑au scris numeroase studii dar exegeţii sunt departe de a epuiza subiectul.

Dar dacă despre aceste două forme ale frumosului esteticienii au vorbit şi au scris diferit, au ajuns totuşi şi la o concluzie comună: indiferent de forma lor, trebuie să încânte ochiul şi auzul, să fie desfătări ale minţii şi ale sufletului, să nu agreseze spiritul.

De‑a lungul timpului, indiferent de nivelul său de cultură, printr‑o intuiţie nativă, omul a ştiut să extragă din universul său apropiat chintesenţa creaţiei:

„Mândro din dragostea noastră

A‑nflorit un pom pe coastă”

Auziţi cum zice versul? În numai câteva cuvinte este redată o adevărată icoană picturală, creată din ce?: „Din dragostea noastră”…

Iată cum omul simplu, în puritatea eului său, a sesizat cum micul său univers consimte la arderile sale intime şi îi devine aliat în dragoste.

Despre frumosul ca terapie pentru suflet şi prin extensie pentru trup, ne v‑a vorbi într‑un interviu un tămăduitor al trupului şi al sufletului, medicul şi poetul Petru Blaj.

R: Domnule Petru Blaj, vă rugăm să contopiţi cele două calităţi ale dvs. de medic şi creator de frumos şi să ne spuneţi care credeţi că este rolul frumosului pentru armonia sufletului şi minţii omului?

Dr. P.B.: Vă pot spune că frumosul face parte din mintea şi sufletul nostru. Armonia unuia este şi armonia celuilalt. Raţiunea şi simţurile noastre caută frumosul în afară ca să nu‑l piardă pe cel dinăuntru. Am fost creaţi pentru frumos şi nu‑i putem rezista nicăieri în univers. Să mă explic. Cineva spunea: aş prefera urâţenia dacă n‑ar fi dezgustătoare. Aţi auzit bine, dezgustătoare. E cumva o dorinţă a acestui om să fie urâţenia dezgustătoare? E o hotărâre a noastră să ne placă frumosul? E un act de conştiinţă sau un plan decizional în forul volitiv al omului ca urâţenia să fie dezgustătoare iar frumosul irezistibil? Cu siguranţă nu. Nu ştim de ce frumosul e frumos şi urâtul e urât. Nu ştim de ce proporţia atrage şi disproporţia respinge. Nu ştim de ce echilibrul e superior dezechilibrului, perfecţiunea imperfecţiunii, armonia dizarmoniei, forma dismorfismului ş.a.m.d.. Şi totuşi ştim. Ştim că aşa am fost construiţi din proiect, printr‑un înscris genetic ireversibil, ca într‑un postulat fără scăpare, ca un determinism al sufletului încât acesta să tremure comme une feuille, ca o frunză, cuprins de friguri în prezenţa frumosului şi să se retragă în sine provocând o grimasă involuntară în preajma urâtului, a kitsch‑ului, a falsului, a răului.

R: Consideraţi că frumosul natural şi frumosul creat de om (muzica, pictura, sculptura, literatura, arta în general), ne pot ajuta să găsim în noi puritatea copilului care am fost odată?

Dr. P.B.: Există un ritual cultic al simţurilor şi raţiunii în întâlnirea cu frumosul, o descătuşare de frumos înspre frumos, o întâlnire hierogamică a elementelor creaţiei. Cel ce întruchipează Frumosul şi‑a amprentat numele în tot ceea ce a creat. (Urâtul nu este fiinţial, la fel şi răul – el este doar un accident, un accident prin cădere liberă, cum am spune noi medicii, cu consecinţe milenare dar nu veşnice). Nu numai că avem nevoie de frumos, dar nu putem trăi fără el. Din acest punct de vedere nu îmbătrânim niciodată, rămânem mereu „copilul de altădată” după expresia dvs., pe care nu‑l regăsim ci‑l împrospătăm. Din această cauză, iubitorul de frumos e frumos şi în felul cum întâmpină moartea.

R: Putem spune că trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul?

Dr. P.B.: Dacă sufletul cuiva e frumos, atunci da toată fiinţa lui radiază lumină, exact cum s‑a scris în vechime: Dacă ochiul tău este bun (iar binele cuprinde şi frumosul) tot trupul tău este în lumină, iar dacă ochiul tău este rău (chiar sănătos fiind) trupul tău e plin de întuneric. Am văzut zâmbet încântător la oameni cu feţe urâte, şi vorbe respingătoare la oameni cu chipuri frumoase. În ambele cazuri sufletul trece în umbră aspectul trupului. În fond, cred că Cehov (care avea şi cunoştinţe medicale) nu s‑a înşelat când a scris: „la om totul trebuie să fie frumos: şi faţa şi corpul şi sufletul.”

R: Consideraţi că arta e o depărtare de real şi o invitaţie de evadare în abstract?

Dr. P.B.: Poate nu întotdeauna în abstract ci şi în onirism, ficţiune, clar‑obscur etc. În toate timpurile omul a fugit de sine şi de realitate. Chiar activitatea exagerată este o fugă de realitate, „un joc secund” cum îi spunea I. Barbu. Nu existenţialiştii au inventat angoasa existenţială, poate că ei au descris‑o mai bine decât alţii, precum nici sintagma „realitatea crudă” nu am inventat‑o noi. Nu toată arta este abstractă. Evadarea în apolinic şi dionisiac nu naşte întotdeauna artă. Chiar dacă e abstractă sau nu, arta poate fi totuşi un loc de întâlnire, o răspântie, cum zicea Mircea Platon despre poezie. Doar că: „la răspântii întâlneşti fie cârciumi, fie troiţe”, când „furci ale pierzaniei”, când „răs‑cruci ale epifaniei”.

R: Creaţia artistică actuală, indiferent de forma sa, răspunde nevoilor de hrană spirituală a omului?

Dr. P.B.: Sufletele oamenilor sunt diferite ca de altfel şi oamenii înşişi. Principialul este diferit de sentimental iar pragmaticul este diferit de amândoi. În aceeaşi măsură şi hrana spirituală a fiecăruia este diferită. Vă pot da un exemplu din lumea fizică. În faţa unei mese îmbelşugate, frumos ornamentată şi într‑o atmosferă încântătoare principialul va spune: poftă bună! fiindcă pentru el binele primează. Sentimentalul însă va spune: poftă mare! aducând satisfacţia în prim‑plan după inima lui. Iar pragmaticul va rosti sec: Ia şi mănâncă! existenţa devansând orice prioritate. Deci tipul psihologic, cel de personalitate, diferenţele de stil, de caracter, de cultură, de tradiţii, toate acestea, duc la diversificarea artei ca suport spiritual pentru om.

R: Se spune că frumuseţea se află în ochii privitorului. Consideraţi că, în sens mai larg, omul de astăzi are capacitatea de a sesiza armonia unei creaţii, de a‑i descifra mesajul, sau are un circuit închis rezervat iniţiaţilor?

Dr. P.B.: Omul de astăzi, dacă este iniţiat, are toate şansele să descifreze mai multe valenţe ale unui mesaj artistic. De altfel opera de artă este cu atât mai valoroasă cu cât mesajul său este perceput mai variat. Inteligenţa nativă cu salturile sale intuitive nu e de lepădat, dar insuficienţa ei reclamă cultivare prin educaţie. Orice om care în copilărie a petrecut mai multe ore într‑un atelier de pictură şi sculptură, îşi aminteşte cu drag de momente ale creaţiei, preocupat fiind de cultul pentru frumos. Eu însumi cândva mi‑am dat seama că scriind poezie de fapt sculptam cuvinte sau pictam idei. Diferit era doar materialul de lucru, pe care îl schimbasem.

R: Am să vă citez o mărturie a lui Nichita Stănescu şi vă rog să o comentaţi: „Recent fiind în Munţii Vrancei, mi‑am fracturat un picior şi fiind eu izolat de un mijloc de transport apropiat, un ţăran mi‑a cântat din fluier în dreptul gleznei, spunându‑mi că durerea se îmblânzeşte prin cântec. Durerea se îmblânzeşte şi prin poezie. Poetul cântă prin poezie la osul rupt al existenţei.”

Dr. P.B.: De la harpa lui David sau a lui Orfeu şi până la meloterapia din zilele noastre nu mai încape îndoială că sunetele muzicii, armonia, ritmul şi tonalitatea lor au influenţă benefică nu numai asupra oamenilor ci chiar şi asupra animalelor şi nu vreau să stărui asupra acestui lucru. Am să insist puţin asupra sintagmei: „osul rupt al existenţei”. Sunt de 25 de ani tecucean şi de aproape 30 de ani în judeţul Galaţi. Port totuşi în mine cântece şi poezii de dor şi jale ale străbunilor mei ardeleni. Socotesc că acest lucru mă face să înţeleg mai bine astăzi ce înseamnă nevoia de cântec pentru un basarabean ce îşi plânge „osul rupt al existenţei” naţiei noastre. Am citit cu ani în urmă o astfel de poezie tămăduitoare de suflet a poetului basarabean Petru Zadnipru. Două din strofele ei le ştiu pe de rost. Şi de câte ori le rostesc îi dau dreptate lui Nichita „durerea se îmblânzeşte şi prin poezie”. Vi le spun şi dvs.: „Moldovenii când se strâng/ şi‑n petreceri se avântă/ la un colţ de masă plâng/ la alt colţ de masă cântă// Inima precum le‑ar fi/ glob cu două emisfere/ una noapte alta zi/ bucurie şi durere//.” Poate că nu va mai fi mult şi fractura se va suda, iar cântecul tămăduitor va rămâne doar o amintire.

R: În ce măsură îi este permis omului să intervină în frumuseţea naturii fără a comite o impietate? Mă gândesc aici la o observaţie a lui Simion Bărnuţiu dând exemplul mărului pădureţ care produce doar încântare privirii când înfloreşte dar omul îl poate face să fie şi roditor.

Dr. P.B.: Se întâmplă adesea ca de la admiraţie omul să treacă la poftă şi atunci urmăreşte o sporire a sensibilului. Există totuşi frumuseţi naturale care merită să fie păstrate aşa. Îmi vine în minte, după observaţia lui Bărnuţiu, „Pasul Merişor” dinspre Ţara Haţegului. Acolo şoseaua este străjuită de păduri întinse pe coline şi văi încărcate cu rotiri florale ca o broderie din coroane albe de măr. Bineînţeles de măr pădureţ. Sunt bucuros că într‑un colţ de lume mai există încă o pădure de fag numită „Pădurea Merişor” cu pâlcuri de pomi fructiferi numiţi „Meri Pădureţi”. Cine ar îndrăzni să strice o astfel de armonie?!

R: După unii esteticieni arta trebuie să fie frumoasă în sine, ea nu trebuie să aibă o tentă. Dar iată ce spunea Eminescu: „Forma fără idee de ea nu are esenţă, cadavrul fără suflet nu are existenţă, lumea fără Eu nu are existenţă”. Totuşi arta prin însăşi menirea sa de a reda Binele, Adevărul, Frumosul, nu este prin sine cu tendinţă?

Dr. P.B.: Dacă prin tendinţă înţelegem neapărat un mesaj, atunci da, arta întotdeauna are aşa ceva. Dar fără îndoială există şi creaţie de dragul creaţiei pe care Maiorescu în polemica sa cu Gherea o numea „une noble inutilité” după expresia doamnei De Stael. Nu cred că am avut vreo tendinţă când am creat, de pildă, următoarele versuri: „Ziua mă prinde bezna în valuri/ Noaptea în somn alerg şi revin/ Şi mă lovesc ca apa de maluri/ Când simte că‑i vadul prea plin.” Am transpus ceea ce simţeam în momentul optim al creării şi nimic mai mult. Sau: „Cu planeta alerg, după ea mă rotesc/ Şi ca ea îmi înclin tot ce am pământesc/ Cu planeta răsar, cu planeta apun/Ca pământul ce‑l calc pot să fiu rău sau bun,/ Omenesc.”

R: Într‑un aforism al său, Brâncuşi spunea că: „Arta trebuie să odihnească şi să vindece contrarietăţile interioare ale omului”. Rezolvă arta actuală această necesitate?

Dr. P.B.: Am să vă răspund chiar cu opera lui Brâncuşi. Priviţi de jur împrejur „Pasărea Măiastră” şi veţi observa că nu are nici un cusur. Aşa trebuie să fie sufletul fiecăruia, dacă va avea ca ideal „Înaltul”. Priviţi „Cuminţenia Pământului” şi încercaţi să‑i imitaţi poziţia corpului. Veţi descoperi brusc, cât de mărunt vă este sufletul în tendinţa sa de a răsturna universul şi cât de măreţ în acelaşi timp în smerenia lui îngrămădită‑ntr‑un bolovan. Veţi trăi sentimentul dezamăgirii, al iluziilor pierdute, cu tot tragismul de până la urmă al existenţei umane, dar mai apoi şi sentimentul mai presus de oricare altul al împăcării cu sine şi cu Dumnezeu.

Mergeţi la Tg. Jiu, luaţi cina la masa celor douăsprezece scaune ale tăcerii dinaintea furtunii, rezemaţi‑vă invers decât Iuda în poarta sărutului şi gândiţi‑vă că Iisus a stat acolo să primească sărutarea ciumată a acestuia. Întoarceţi‑vă cu faţa spre Biserica Sfinţilor Apostoli pentru a constata că nu sunteţi singur şi îmbrăţişaţi cu privirea simbolul învierii şi înălţării la cer din coloana infinitului. Nu aţi făcut altceva decât o recapitulare a Evangheliei de la „cina cea de taină” la „învierea din morţi” şi vă rog spuneţi‑mi dacă mai aveţi vreo contrarietate a sufletului care să nu‑şi fi găsit alinare.

R: Faptul că arta trebuie să aibă acurateţe, că se adresează zonelor abisale ale sufletului, prin chintesenţa Binelui, Adevărului, Frumosului, poate fi deplină fără o încărcătură de sacralitate?

Dr. P.B.: Arta în sine, adevărata artă, este un dar divin, sacru. Expresia Septuagintei „pneumatos aistheseos” (duh de pricepere artistică) dăruit de Dumnezeu meşterilor constructori, mărturiseşte acest lucru. Chiar şi în lumea păgână (Homer, Pindar etc.) poezia era considerată un dar al zeilor. Că oamenii au tendinţa, conştientă sau nu, a desacralizării celor sfinte şi a sacralizării celor nesfinte este o demonstrare a faptului că: arta nu este întotdeauna sacră, dar sacrul este întotdeauna artă. Binele, Adevărul şi Frumosul sunt în gradul lor absolut Dumnezeu, iar arta o imitaţie a Lui.

„De ce mă numeşti bun?” întreba Iisus. „Binele este unul singur: Dumnezeu”.

„Dar adevărul ce‑i?” întreba Pilat, cu ochii pironiţi asupra Adevărului din faţa sa, ascuns privirii sufletului său preocupat de prietenia Caesarului.

„Tu eşti cel mai frumos dintre oameni”, scria psalmistul profeţind spre Christos sub inspiraţie divină.

În medicină ca şi în poezie sacrul se împleteşte cu cel care se îndeletniceşte cu ele. Democrit este primul scriitor care a susţinut că cele mai bune poezii sunt cele compuse „cuprins de inspiraţie şi de suflul sfânt”, iar medicii au susţinut dintotdeauna că sine furore, fără inspiraţie de moment, nu poate fi rezolvată o urgenţă în timp util şi grad optim cu toată ştiinţa de carte de care dispune cineva.

Handel a remarcat că oratoriul Messia nu e creaţia lui, ci a lui Dumnezeu prin el. Iar Hipocrat, părintele medicinii şi toţi urmaşii lui mai recunosc şi astăzi că: medicul doar îngrijeşte, iar cel ce vindecă este Dumnezeu.

R: Mulţumim dlui dr. Petru Blaj pentru plasticitatea şi profunzimea cuvintelor sale, şi fie ca ele să contribuie la pacea şi armonia sufletului nostru.

Interviu realizat de Tănase Dănăilă